Lucrând la disertaţie, câteodată, îmi zboară gândul spre trecut. Şi mă gândesc. Şi mă întreb…..Oare cum am ajuns eu aici, astăzi? Am trecut prin atâtea momente, clipe care mi-au rămas imprimate în creieraşul meu.

Îmi aduc aminte anii de gimnaziu, când aveam vreo 2, 3 prieteni de care mă ataşasem. Oare ce mai fac ei astăzi? Unde sunt? Câţi copii au? Da, copii, la 24 de ani. Am un nepoţel de vreo 2, 3 ani iar vărul meu e de aceeaşi vârstă cu mine.

Pe vremea aceea nu aveam nici o grijă în afară de a învăţa, şi chiar învăţam… poate şi de ruşine. Mă simţeam prost dacă eram ridicat în picioare şi nu ştiam lecţia. Îmi plăcea şi îmi place mult să desenez iar o parte din timp mi-l ocupam astfel, desenând.

Pe atunci nu cunoşteam mulţi copii de seama mea, dar tare aş vrea să îi revăd pe toţi, să îmi revăd şi unii profesori de atunci de care nu mai ştiu nimic, să o revăd pe frumoasa doamnă diriginte de care ajunsese să îmi placă mult şi la apariţia căreia roşeam instantaneu.

Perioada frumoasă s-a terminat odată ce am ajuns la liceu. Acolo am întâlnit profesori distrugători de talente şi incompetenţi. Frumoasa dirigintă, profesoară de fizică din gimnaziu se transformase în burtosul diriginte, profesor de sport din liceu. Cu astfel de specimene pierise şi pofta de a învăţa iar najoritatea colegilor de clasă mi-au rămas nişte anonimi cu feţe şterse. M-am ales cu 2 prieteni dar din păcate unul s-a pierdut pe drumul vieţii. La începutul anilor de liceu o iubire scurtă mă mai ţinea agăţat de vremurile bune de înainte. Odată ruptă şi această ultimă legătură cu anii de gimnaziu, nu îmi mai rămânea decât să privesc înainte.

Până la urmă anii de liceu au fost frumoşi în felul lor deoarece nu exista numai liceul, oamenii de acolo şi studiile. Mai erau prietenii făcuţi în orăşelul meu cu care mă distram nopţile şi pentru prima dată după mult timp simţeam că trăiesc cu adevărat.

În ceea ce priveşte colegii de clasă şi profesorii îmi este foarte clar faptul că dacă s-ar face o întâlnire de xxx ani eu voi lipsi din simplul motiv că nu simt nevoia să îi revăd.

Au venit apoi vremuri frumoase, anii de facultate şi viaţa de cămin. Noi şi noi prieteni apăreau iar alţii dispăreau din viaţa mea. Chiar şi la facultate ajunsesem să mă duc de plăcere iar pofta de învăţat reapăruse, dar pofta de distracţie era cu mult mai mare.

Şi iată-mă ajuns în al doilea an de masterat, cu lucrarea de disertaţie în faţă, aproape gata de finalizare. Gândul îmi mai stă şi acum la distracţii alături de oameni cunoscuţi şi de care m-am ataşat.

Astăzi sunt fericit că am acolo undeva o persoană care mă iubeşte mult şi pe care o iubesc la fel de mult , şi mai sunt fericit că din vocabularul meu face parte sintagma “cel mai bun prieten”.

Şi mi-a zburat gândul destul azi, lucrând la disertaţie.